duminică, 8 aprilie 2012

În pielea ta (III)

cei ca tine întotdeauna cad
nu-ţi fă griji, Pământul
rămâne rotund, odată şi-
odată se va topi, iar tu
concomitent cu el

pielea se sfărâmiţează
prinde aşchii de stele disperând
şi nu mai aparţine eului tău
inversat cu lumea-n cârcă
e grea povara asta, eu
şi mai grea când simţi că ştiu

te mişti încet dar mult prea
repede
nimic şi nimeni n-a reuşit să
te descoasă şi să te surprindă
avid
lipsa de lacrimi cred că-i muza cea
mai de preţ, mai ales când noaptea
devine scurtă

aş vrea să ştiu citi măcar un colţ
al sufletului tău, mă complică
şi mă amuză de neputinţă
amândoi am pierdut şi-am revenit
fără lumină-n ochii minţii, suntem 
pierzători garantaţi, suspendaţi
minim de gheara morţii...

când alunec spre conştiinţă
număr o beţie lucidă, apoi râd - 
descompunerea n-a fost niciodată
mai rapidă

10 comentarii:

  1. versurile tale imi inspira o nota de optimism... si nici macar nu stiu daca ar trebui... :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Extraordinar!!!!!

    Love you:*:*:*

    Miss Salvatore

    RăspundețiȘtergere
  3. Impresionant. ^___^ Cumva motivational, dar poate mai profund de atat. Oare orice pierzator e condamnat?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Când pierzi, îţi "asumi", practic, un risc, nu? Pentru că automat primeşti o palmă. N-aş numi-o condamnare, ci rezultantă :))

      Ștergere